Scena VIII
ACEIAȘI — CETĂȚEANUL TURMENTAT cu pălăria albă a lui Cațavencu
CETĂȚEANUL (intrând și coborând foarte bine dispus) : Nu e Ghiță, eu sunt...
Ce cauți?
CAȚAVENCU (aparte) : Pălăria mea!
Pe d-voastră, coană Joițico!
Ce vrei cu mine?
Ei! uite și d. Nae. Salutare onorabile!
ZOE (nervoasă) : Ce vrei? spune ce vrei?
Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o mie de ani pace! (gest de impaciență din partea femeii) Eu, coană Joițico, am găsit o scrisoare.
Pe care ai lăsat-o să ți-o fure onorabilul d. Cațavencu…
CAȚAVENCU (zdrobit) : Doamnă!
Las-o aia; ...am mai găsit una!…
Ei, ce-mi pasă!
Nu vă suparați, coană Joițico, să vedeți... nu v-am spus tot. Eu până să nu intru în politică, cum am zice, care va să zică până să nu deviu negustor și apropitar, am fost împărțitor... la poștie... mă cunoaște conul Zaharia!
Ei! ieși odată și lasă-mă... Ghiță!
Și d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: „andrisantul necunoscut", ori „nu se află", ori „mort", care va să zică fiecare după cum devine... (Zoe se plimbă impacientată în fund) dar dacă găsesc andrisantul, i-o dau andrisantului... Bunioară acuma... Eu am găsit alaltăieri, în învălmășeala de la primărie, o pălărie...
ZOE (coborând) : O pălărie?
CAȚAVENCU (aparte) : Mizerabilul...
O pălărie, da, asta... și astăzi tot îndesând-o pe capul meu s-o potrivesc — că mi-era strâmtă — am vrut să-i scot căptușeala s-o mai lărgesc... când colo în căptușeală peste ce dau?
O scrisoare!
O scrisoare!
O scrisoare, da, domnule Nae... Nu mai mergem pe la o țuică?...
ZOE (foarte emoționată) : S-o vedem!
E de la conul Fănică: andrisantul sunteți d-voastră.
Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă!
Sunt în adevăr pierdut!
Degrabă, dacă o ai.
O am, n-am pierdut-o... nu m-am mai întâlnit (sughite și arată pe Cațavencu) cu onorabilul! (scoate scrisoarea din căptușeala pălăriei și i-o dă Zoii)
CAȚAVENCU (aparte) : A! mizerabilul!
ZOE (care a smucit scrisoarea) : A!
CAȚAVENCU (încet către Cetățeanul turmentat, care a trecut lângă el) : Nenorocitule! ți-ai aruncat norocul în gârlă: te făceam om!
Nu puteam... andrisantul cu domiciliul cunoscut. (arată pe Zoe)
ZOE (care s-a remis de prima emoție) : Domnule, domnule, ești un om onest, ești un om admirabil, fără pereche. Cum te cheamă, mă rog? spune-mi... recunoștința mea...
Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă? mă cunoaște conul Zaharia de la 11 fevruarie! Iacă un cetățean și eu...
Cum să-ți mulțumesc? Ce ceri de la mine?
Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca mai e un sfert de ceas și se închide alegerea... Eu... Pentru cine votez?...
CAȚAVENCU (cu amărăciune) : Pentru d. Agamiță Dandanache.
ZOE (întorcându-se spre el cu o privire de dispreț și amenințare) : Domnule Cațavencu! tot mai poți vorbi? și încă ironic. A! ești tare, drept să-ți spui...
Coană Joițico, adevărat?
Da, adevărat, pentru d. Agamiță Dandanache: da, adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Cațavencu l-a spus în viața d-sale...
Atunci mă duc să votez... (vrea să plece) dar cum îi zice?
D-le Cațavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetățean. (Cațavencu stă pe loc) Te rog... (îi arată scrisoarea. Cațavencu trece la masă, scrie un buletin și i-l dă Cetățeanului turmentat) Îmi dai voie? (ia buletinul) „Agamiță Dandanache"... Bravo, d-le Cațavencu, ești un om de bună-credință...
CETĂȚEANUL (luând buletinul) : Mă duc, nu mai e vreme.
ZOE (conducându-l) : Te rog să crezi, domnule, că oricând recunoștința mea...
CETĂȚEANUL (foarte grăbit) : Nu mai e vreme... se-nchide alegerea. (iese ducând sus biletul)
(Zoe l-a condus cu multă amabilitate până la ieșire; se-ntoarce, se oprește în fund, își deschide corsajul, pune scrisoarea în sân, se încheie la loc și coboară încet și țintă spre Cațavencu. La fiece pas al Zoii, Cațavencu se-ndoaie de încheieturi; când ea s-a apropiat bine, se oprește țapăn înaintea lui; el cade în genuchi)
