Eternul Adam

Zartogul Sofr-Aď-Sr – adică „doctorul, al treilea reprezentant bărbat al celei de-a o sută una generaţii din neamul Sofr-ilor” – mergea cu paşi înceţi pe strada principală din Basidra, capitala lui Hars-Iten-Schu, altfel spus, „Imperiul celor Patru Mări”. Patru mări într-adevăr: Tubélona – marea septentrională, Ehona – australă, Spona – orientală şi Mérona – occidentală, mărgineau acest ţinut, de formă foarte neregulată, ale cărui ultime frontiere ajungeau, în longitudine, până la patru grade est şi şaizeci şi două de grade vest, iar în latitudine, cincizeci şi patru de grade nord şi cincizeci şi cinci de grade sud. Cât despre suprafaţa mărilor, cum să o evaluam, fie şi cu aproximaţie, de vreme ce ele erau unite, iar un navigator, pornind de pe oricare dintre ţărmurile lor şi plutind mereu în linie dreaptă, ar fi ajuns negreşit pe ţărmul diametral opus? Căci pe toată suprafaţa globului nu exista alt continent în afară lui Hars-Iten-Schu.

Sofr mergea cu paşi înceţi, mai întâi pentru că era foarte cald: începea anotimpul arzător şi în Basidra, situată pe ţărmul lui Spona-Schu, sau marea orientală, la mai puţin de douăzeci de grade nord de ecuator, o teribilă cataractă de raze se prăvălea din soare, aflat atunci aproape la zenit.

Dar, mai mult decât oboseala şi căldura, ceea ce încetinea paşii lui Sofr, savantul zartog, era povara propriilor sale gânduri. Ştergându-şi fruntea de transpiraţie, cu o mână distrată, el îşi reamintea şedinţa care tocmai se sfârşise şi în care atâţia oratori elocvenţi, numărându-se şi el cu cinste printre ei, celebraseră în chip magnific a o suta nouăzeci şi cincea aniversare a întemeierii imperiului.

Unii îi evocaseră istoria, adică însăşi istoria întregii umanităţi. Ei arătaseră că Mahart-Iten-Schu, Pământul celor Patru Mări, fusese divizat, la origine, între un număr imens de seminţii sălbatice, care se ignorau reciproc. Cele mai vechi tradiţii urcau până la aceste seminţii. Cât despre faptele anterioare lor, nimeni nu le cunoştea şi ştiinţele naturale abia începeau să discearnă o slabă lucire în tenebrele de nepătruns ale trecutului. Oricum, aceste vremuri îndepărtate se sustrăgeau criticii istorice, ale cărei prime rudimente erau alcătuite din noţiuni vagi referitoare la vechile seminţii risipite.

Timp de peste opt mii de ani, istoria din ce în ce mai completă şi mai exactă a lui Mahart-Iten-Schu nu relata decât încăierări şi războaie, mai întâi între indivizi, apoi între familii, în sfârşit, între triburi, fiecare fiinţă, fiecare colectivitate, mică sau mare, neavând alt obiectiv, de-a lungul timpului, decât de a-şi asigura supremaţia asupra rivalilor săi şi străduindu-se, cu rezultate diverse şi adesea contrare, să-i aservească legilor sale.

După aceşti opt mii de ani, amintirile oamenilor încep să se precizeze. Odată cu a doua din cele patru perioade în care erau împărţite de obicei analele lui Mahart-Iten-Schu, legenda începe să merite numele de istorie. De altfel, istorie sau legendă, substanţa relatărilor nu se schimbă: aceleaşi masacre şi măceluri – e adevărat, de data aceasta nu între triburi, ci între popoare – aşa că, în definitiv, această a doua perioadă nu se deosebea prea mult de cea dintâi.

La fel stăteau lucrurile şi cu cea de-a treia, încheiată abia cu doua sute de ani în urmă, după ce durase aproape şase secole. O perioadă poate şi mai atroce, în timpul căreia, grupaţi în armate fără număr, cu o nepotolită turbare, oamenii săturaseră pământul cu sângele lor.

Într-adevăr, cu ceva mai puţin de opt secole înaintea zilei în care zartogul Sofr străbătea strada principala a Basidrei, omenirea fusese pregătită pentru vaste convulsii. În momentul acesta, armele, focul, violenţa împlinind o parte din opera lor necesară, cei slabi sucombând în faţa celor puternici, oamenii care populau Mahart-Iten-Schu alcătuiau trei naţiuni omogene, timpul atenuând, în sânul fiecăreia dintre ele, deosebirile dintre învingătorii şi învinşii de odinioară. Atunci, una din aceste naţiuni porni să-şi subjuge vecinii. Situaţi către centrul continentului, Andarti-Ha-Sammgor, sau Oamenii cu Chip de Bronz, luptară fără cruţare pentru a-şi largi frontierele între care se înăbuşea rasa lor prolifică şi ardentă. Cu preţul unor războaie seculare, ei îi înfrânseră, unii după alţii, pe Andarti-Mahart-Horis, Oamenii din Ţara Zăpezii, care locuiau în ţinuturile din sud, şi pe Andarti-Mitra-Psul, Oamenii Stelei Neclintite, al căror imperiu era situat către nord şi către vest.

Se scurseseră aproape doua sute de ani de când ultima revoltă a acestor popoare fusese înecată în torente de sânge şi Pământul cunoscuse, în sfârşit, o eră de pace. Aceasta era a patra perioadă a istoriei. Un singur imperiu înlocuind cele trei naţiuni de odinioară, toţi fiind supuşi legilor Basidrei, unitatea politică tindea să contopească rasele. Nimeni nu mai vorbea despre Oamenii cu Chip de Bronz, despre Oamenii din Ţara Zăpezii, despre Oamenii Stelei Neclintite şi Pământul nu mai purta decât un singur popor, pe Andarti-Iten-Schu, Oamenii celor Patru Mări, popor alcătuit din toate celelalte.

Dar iată că după aceşti două sute de ani de pace, părea să se anunţe o a cincea perioadă. De câtva timp, circulau zvonuri supărătoare, iscate nu se ştie unde. Se iviseră gânditori pentru a trezi în suflete amintiri ancestrale, despre care se credea ca sunt de mult îngropate. Vechiul sentiment al rasei reînvia sub o nouă înfăţişare, caracterizată prin cuvinte noi. Se vorbea în mod curent de „atavism”, de „afinităţi”, de „naţionalităţi” etc.

— Toate vocabule de creaţie recentă, care, răspunzând unei necesităţi, îşi cuceriseră de îndată drept de cetate. Potrivit comunităţii de origine, de aspect fizic, de tendinţe morale, de interese sau pur şi simplu de regiuni şi de climat, apăreau grupări care creşteau încet-încet şi începeau să se agite. Ce drum avea să urmeze această evoluţie incipientă? Abia format, imperiul avea oare să se dezagrege? Mahart-Iten-Schu avea să se împartă, ca odinioară, într-un mare număr de naţiuni, sau, pentru a menţine unitatea, va trebui să se recurgă iarăşi la înfricoşătoarele hecatombe care, timp de atâtea milenii, transformaseră pământul într-un osuar?

Cu o mişcare a capului, Sofr alungă aceste gânduri. Nici el, nici altcineva nu cunoştea viitorul. De ce să se întristeze, deci, în aşteptarea unor evenimente nesigure? De altfel, nu era momentul potrivit pentru a medita la aceste sinistre ipoteze. În ziua aceea, bucuria era stăpână şi toate gândurile trebuiau să se îndrepte spre augusta măreţie a lui Mogar-Si, cel de-al doisprezecelea împărat al lui Hars-Iten-Schu, al cărui sceptru călăuzea universul spre un destin glorios.

De altfel, pentru un zartog, motivele de satisfacţie nu lipseau. În afara istoricilor care evocaseră trecutul lui Mahart-Iten-Schu, o pleiadă de savanţi, întruniţi cu prilejul grandioasei aniversări, făcuseră, fiecare în specialitatea lui, bilanţul cunoaşterii umane şi stabiliseră punctul în care ajunsese omenirea datorită efortului său secular. Or, dacă primii dăduseră naştere, într-o oarecare măsură, unor reflecţii triste, amintind pe ce drum lent şi întortocheat evadase umanitatea din temniţa bestialităţii originare, ceilalţi ştiuseră să hrănească orgoliul legitim al auditoriului.

Într-adevăr, comparaţia între ceea ce fusese omul, sosind gol şi dezarmat pe pământ, şi ceea ce era el astăzi, incita la admiraţie. Timp de secole, cu toată discordia şi ura fratricidă, el nu-şi întrerupsese nici o clipă lupta cu natura, amplificându-şi fără încetare victoria. Mai întâi lent, marşul său triumfal îşi accelerase uimitor ritmul în ultimii două sute de ani, stabilitatea instituţiilor politice şi pacea universală care rezultaseră determinând o strălucită înflorire a ştiinţei. Omenirea trăise prin creier şi nu numai prin membre; ea reflectase, în loc să se epuizeze în războaie fără sens – şi tocmai de aceea, în ultimele două secole, înaintase cu paşi tot mai repezi către cunoaşterea şi supunerea materiei…

Străbătând sub soarele arzător lunga strada a Basidrei, Sofr schiţă în mintea sa, în linii mari, tabloul cuceririlor omului.

Mai întâi – momentul se pierdea în noaptea timpurilor – acesta născocise scrierea, ca să fixeze gândul; apoi – invenţia data de peste cinci sute de ani – găsise mijlocul de a răspândi cuvântul scris într-un număr infinit de exemplare, cu ajutorul unei forme aşezate o dată pentru totdeauna. De la această invenţie decurgeau, de fapt, toate celelalte. Datorită ei, creierii se puseseră în mişcare, inteligenţa fiecăruia îmbogăţindu-se cu aceea a vecinului, iar descoperirile teoretice şi practice se înmulţiseră prodigios. Acum nici nu mai puteau fi numărate.

Omul pătrunsese în măruntaiele pământului şi extrăgea de acolo huila, generoasa sursă de căldură; el eliberase forţa latentă şi aburul trăgea pe panglici de fier convoaie grele, sau acţiona nenumărate maşini puternice, delicate şi precise; graţie acestor maşini, el ţesea fibrele vegetale şi putea să fasoneze după plac metalele, marmura şi stânca. Într-un domeniu mai puţin concret, sau, oricum, de o utilizare mai puţin directă şi imediată, el pătrundea treptat misterul numerelor şi explora tot mai departe infinitul adevărurilor matematice. Prin ele, gândirea lui străbătuse cerul. Ştia că Soarele nu e decât o stea gravitând în spaţiu după legi riguroase, antrenând un cortegiu de şapte stele în orbita sa înflăcărată1. Cunoştea arta de a combina anumite corpuri astfel încât să formeze unele noi, nemaiavând nimic comun cu cele dintâi, sau de a diviza alte corpuri în elementele lor constitutive şi primordiale. Supunea analizei sunetul, căldura, lumina şi începea să le determine natura şi legile. Cu cincizeci de ani în urmă, învăţase să producă forţa ale cărei terifiante manifestări sunt tunetul şi fulgerele şi făcuse îndată din ea sclavul sau; de pe acum, acest agent misterios transmitea la distanţe incalculabile gândul scris; mâine avea să transmită sunetul, poimâine, fără îndoială, lumina2… Da, omul era mare, mai mare decât universul imens căruia avea să-i comande ca un stăpân, într-o zi apropiată…

Pentru a fi în posesia adevărului integral, rămânea de rezolvat o ultimă problemă: „Cine era omul acesta, stăpânul lumii? De unde venea el? Către ce ţeluri necunoscute tindea neobositul sau efort?”

Zartogul Sofr tratase tocmai acest vast subiect în cursul ceremoniei care abia se sfârşise. Desigur îl abordase doar, caci o asemenea problemă era deocamdată de nerezolvat şi avea să rămână aşa încă multă vreme. Câteva luciri vagi începeau totuşi să lumineze misterul. Şi oare nu zartogul Sofr proiectase cele mai puternice dintre aceste luciri când, în mod sistematic, codificând observaţiile răbdătoare ale predecesorilor şi propriile sale concluzii, ajunsese să formuleze legea evoluţiei materiei vii, lege universal admisă acum, fără un singur oponent?

Teoria se sprijinea pe o bază triplă.

Mai întâi pe geologie, care, născută în ziua în care începuseră să scormonească măruntaiele solului, se perfecţionase odată cu dezvoltarea exploatărilor miniere. Scoarţa globului era atât de bine cunoscută încât îndrăzniseră să-i fixeze vârsta la patru sute de mii de ani, iar pe aceea a lui Mahart-Iten-Schu, aşa cum se înfăţişa atunci, la douăzeci de mii de ani. Mai înainte acest continent dormea sub apele mării, după cum stătea mărturie pătura groasă de mâl marin care acoperea, fără întrerupere, straturile stâncoase de dedesubt. Datorită cărui proces ţâşnise el din valuri? Fără îndoială, în urma unei contracţii a globului răcit. Oricum emersiunea lui Mahart-Iten-Schu trebuia considerată drept neîndoielnică.

Ştiinţele naturale îi furnizaseră lui Sofr celelalte două temelii ale sistemului sau, demonstrând strânsa înrudire a plantelor între ele, a animalelor între ele. Sofr mersese mai departe: el dovedise că aproape toate vegetalele existente se trăgeau dintr-o plantă marină, strămoşul lor, şi că aproape toate animalele terestre sau aeriene derivau din animale marine. Printr-o evoluţie lentă dar neîntreruptă, acestea din urmă se adaptaseră puţin câte puţin la condiţii de viaţă mai întâi asemănătoare, apoi mai îndepărtate de cele ale vieţii lor primitive şi, din stadiu în stadiu, dăduseră naştere celor mai multe dintre formele însufleţite care populau pământul şi văzduhul.

Din păcate, această teorie ingenioasă nu era inatacabilă. Faptul că fiinţele vii aparţinând regnului animal sau vegetal aveau strămoşi marini părea incontestabil aproape pentru toţi, dar nu pentru toţi. Existau, într-adevăr, câteva plante şi câteva animale a căror legătură cu formele acvatice nu putea fi demonstrată. Acesta era unul din cele doua puncte vulnerabile ale sistemului.

Al doilea punct – şi Sofr nu-şi ascundea acest lucru – era omul. Între om şi animale, nici o apropiere posibila. Desigur, funcţiile şi proprietăţile primordiale, cum ar fi respiraţia, nutriţia, motilitatea, erau aceleaşi şi se exercitau, sau se revelau într-un mod foarte asemănător, dar subzista o prăpastie de netrecut între formele exterioare, numărul şi aşezarea organelor. Dacă, printr-un lanţ din care lipseau puţine verigi, marea majoritate a animalelor putea fi legate de strămoşi ieşiţi din mare, o asemenea filiaţie era inadmisibilă în privinţa omului. Pentru a păstra intactă teoria evoluţiei, era deci necesar să se născocească ipoteza unei origini comune a locuitorilor apelor şi a omului, origine căreia nimic, absolut nimic nu-i demonstra existenţa anterioară.

O clipă, Sofr sperase să găsească în pământ argumentele favorabile ideilor sale. Sub impulsul şi supravegherea sa, se făcuseră săpături ani în şir, dar pentru a ajunge la rezultate diametral opuse celor pe care le aştepta.

După ce străbătuseră o peliculă subţire de humus, formată prin descompunerea unor plante şi animale asemănătoare celor întâlnite în fiecare zi, ajunseseră la stratul gros de mâl, unde vestigiile trecutului îşi schimbaseră natura. În acest strat, nimic din flora sau fauna existentă, doar o colosală aglomerare de fosile exclusiv marine, ale căror rude apropiate trăiau încă în oceanele care mărgineau Mahart-Iten-Schu.

Ce altă concluzie se putea trage, decât că geologii aveau dreptate: continentul slujise drept fund acestor oceane? De altfel, nici Sofr nu greşea susţinând originea marină a faunei şi florei contemporane pentru că, în afara unor excepţii atât de rare încât puteau fi considerate drept nişte monstruozităţi, formele acvatice şi formele terestre erau singurele a căror urmă era vizibilă, acestea din urmă descinzând în mod necesar din celelalte…

Din nefericire pentru generalizarea sistemului, făcură şi alte descoperiri. Răspândite în toată grosimea humusului şi până în zona superficială a depozitului de mâl, se aflau nenumărate oseminte omeneşti. Structura acestor fragmente de schelet n-avea nimic excepţional şi Sofr trebui să renunţe la a vedea în ele organismele intermediare a căror existenţă i-ar confirma teoria: aceste oseminte erau oseminte omeneşti, nici mai mult nici mai puţin.

Observară totuşi, curând, o particularitate remarcabilă. Până la o anumită perioadă, care putea fi evaluată în mare la două sau trei mii de ani, cu cât era osuarul mai vechi, cu atât erau mai mici craniile descoperite. Dincolo de acest stadiu, progresia se inversa şi, cu cât pătrundeau mai departe în trecut, cu atât creştea capacitatea craniilor şi, prin urmare, mărimea creierilor pe care îi adăpostiseră. Cele mai mari fură găsite tocmai printre rămăşiţele, de altfel foarte rare, de la suprafaţa stratului de mâl. Cercetarea conştiincioasă a acestor resturi venerabile nu mai îngăduia vreo îndoială: oamenii din acea epocă îndepărtată căpătaseră o dezvoltare cerebrală mult superioară celei a succesorilor lor – inclusiv a contemporanilor zartogului Sofr. Timp de o sută şaizeci, sau o sută şaptezeci de secole avusese deci loc o regresie evidentă, urmată de o nouă ascensiune.

Tulburat de aceste fapte stranii, Sofr îşi continuă cercetările. Stratul de mâl fu străbătut dintr-o parte în alta, dovedindu-se a avea o grosime care, potrivit celor mai moderate opinii, corespundea la nu mai puţin de cincisprezece sau douăzeci de mii de ani. Mai jos, avuseseră surpriza de a găsi slabe urme ale unui vechi strat de humus, apoi, dedesubtul lui, stânca, de natură diferită, după locul cercetărilor. Uimirea ajunsese la culme când câteva rămăşiţe de origine incontestabil umană fură smulse acestor adâncuri misterioase. Erau bucăţi de oase care aparţinuseră unor oameni şi, de asemenea, fragmente de arme sau de maşini, resturi de oale, inscripţii incomplete într-un limbaj necunoscut, pietre dure lucrate cu fineţe, câteodată tăiate în formă de statui aproape intacte, capiteluri delicat sculptate etc. Ansamblul acestor descoperiri îi făcu să conchidă, în mod logic, ca aproximativ cu patruzeci de mii de ani urmă – deci cu douăzeci de mii înaintea momentului în care apăruseră, nu se ştia de unde şi cum, primii reprezentanţi ai rasei contemporane – oamenii trăiseră pe aceste locuri şi ajunseseră la un grad de civilizaţie foarte avansat.

Aceasta a fost, într-adevăr, concluzia generală. Exista, totuşi, cel puţin un dizident.

Acest dizident nu era altul decât Sofr. A admite că alţi oameni, despărţiţi de succesorii lor printr-o prăpastie de douăzeci de mii de ani, ar fi populat pentru prima oară Pământul, era, după opinia lui, curată nebunie. De unde ar fi venit, în acest caz, aceşti urmaşi ai unor strămoşi dispăruţi de atâta vreme şi de care nu-i lega nimic? Decât să accepţi o ipoteză atât de absurdă, mai bine să rămâi în expectativă. Dacă aceste fapte stranii nu fuseseră explicate, asta nu înseamnă ca ar fi fost inexplicabile. Într-o zi vor putea fi interpretate. Până atunci se cuvenea să nu li se acorde nici un credit şi să se rămână la aceste principii, care satisfac pe deplin raţiunea pură.

Viaţa planetară se împarte în două faze: înainte şi după apariţia omului. În prima, Pământul, în continuă prefacere, este, din această cauză, nelocuibil şi nelocuit. În a doua, scoarţa globului a ajuns la un grad de coeziune îngăduind stabilitatea. Imediat, având, în sfârşit, un suport solid, apare viaţa. Ea începe cu formele cele mai simple şi se complică mereu, pentru a ajunge în cele din urma la om, ultima şi cea mai perfectă expresie a sa. Abia apărut pe Pământ, omul îşi începe şi îşi continuă fără oprire ascensiunea. Cu un pas lent dar sigur, el se îndreaptă spre ţelul sau, care este cunoaşterea deplină şi stăpânirea absolută a universului…

Purtat de entuziasmul convingerilor sale, Sofr trecuse dincolo de casă. Se întoarse, mormăind.

„Cum adică, îşi spunea el, să admitem că omul – acum patruzeci de mii de ani!

— Ar fi ajuns la un grad de civilizaţie comparabil, dacă nu chiar superior celui de care ne bucurăm acum şi că toate cunoştinţele, toate cuceririle sale ar fi dispărut fără să lase nici o urmă, obligându-i pe descendenţi să reînceapă opera de la temelie, ca şi cum ar fi fost pionierii unei lumi nelocuite înaintea lor? Dar asta înseamnă să negăm viitorul, să proclamăm că efortul nostru este zadarnic şi că orice progres este la fel de incert şi de instabil ca o băşică de spuma la suprafaţa valurilor!”.

Sofr se opri în faţa casei sale.

„Upsa ni! Hartchok! (Nu, nu! Într-adevăr!) Andart mir'hoë spha! (Omul este stăpânul lucrurilor!)” murmură el, deschizând uşa.

După ce se odihni câteva clipe, zartogul luă masa cu multă poftă, apoi se întinse pentru siesta zilnică. Dar problemele pe care le frământase întorcându-se acasă continuau să îl obsedeze şi îi goneau somnul.

Oricât de mare ar fi fost dorinţa sa de a stabili unitatea ireproşabilă a metodelor naturii, avea prea mult simt critic pentru a nu-şi da seama cât de slab era sistemul său în faţa originii şi formării omului. A constrânge faptele să corespundă unei ipoteze prealabile este o metodă valabilă când vrei să ai dreptate împotriva celorlalţi, dar nu împotriva ta însuţi.

Dacă în loc să fie un savant, un foarte eminent zartog, ar fi făcut parte dintre cei neînvăţaţi, Sofr ar fi fost mai puţin tulburat. Într-adevăr, fără să-şi piardă timpul cu speculaţii profunde, mulţimea accepta cu ochii închişi vechea legendă, transmisă din tată în fiu, din vremuri imemoriale. Explicând misterul printr-un alt mister, ea punea originea omului pe seama intervenţiei unei voinţe superioare. Într-o zi, această forţă superioară crease din nimic pe Hedom şi pe Hiva, primul bărbat şi prima femeie, ai căror urmaşi populaseră Pământul. Totul se înlănţuia astfel foarte simplu.

„Prea simplu! Se gândea Sofr. Când îţi pierzi speranţa că vei înţelege un lucru, e cu adevărat prea facil să faci să intervină divinitatea: în felul acesta, e inutil să mai cauţi soluţia enigmelor universului, problemele fiind suprimate odată ce sunt puse”.

Şi încă dacă legenda populară ar fi avut măcar aparenţa unei baze solide! Dar ea nu se întemeia pe nimic. Nu era decât o tradiţie, născută în epocile de ignoranţă şi transmisă apoi din eră în eră. Până şi numele „Hedom!” De unde venea această vocabulă bizară, cu consonanţă stranie, care nu părea să aparţină limbii vorbite de Andart-Iten-Schu? O infinitate de savanţi studiaseră doar această mică dificultate filologică, fără să găsească un răspuns satisfăcător… Toate acestea erau nişte aiureli, nedemne de atenţia unui zartog!

Iritat, Sofr coborî în gradină. Era, de altfel, ora la care obişnuia să o facă. Asfinţind, soarele revărsa asupra pământului o căldură arzătoare şi o briză călduţă începea să adie dinspre Spone-Schu. Zartogul rătăci pe alei, la umbra copacilor ale căror frunze tremurătoare murmurau în vânt şi, încet-încet, nervii săi îşi regăsiră echilibrul obişnuit. Izbuti să-şi alunge preocupările absorbante, să se bucure în linişte de aerul curat, să se intereseze de fructe şi de flori, bogăţia şi podoaba grădinilor.

Întâmplarea purtându-i paşii spre casă, el se opri pe marginea unei excavaţii profunde, în care zăceau numeroase unelte. Acolo avea să fie turnate curând temeliile unei noi clădiri, menită să dubleze suprafaţa laboratorului. Dar, în această zi de sărbătoare, muncitorii îşi părăsiseră lucrul pentru a se distra.

Sofr aprecia maşinal munca depusă până în acel moment şi ce mai rămânea de făcut, când în penumbra excavaţiei, un punct strălucitor îi atrase privirea. Intrigat, coborî şi desprinse un obiect ciudat din pământul care-l acoperea pe trei sferturi.

Ajuns la lumină, zartogul îşi examină descoperirea. Era un fel de cutie dintr-un metal necunoscut, de culoare cenuşie, cu o textură granuloasă, a cărei lungă şedere în pământ îi atenuase strălucirea. Cam la o treime din lungimea cutiei, o fantă arata că e vorba de două părţi îmbucându-se una în alta.

Sofr încercă să o deschidă. La prima tentativă, metalul, dezagregat de trecerea timpului, se prefăcu în pulbere, descoperind un al doilea obiect. Substanţa acestuia era la fel de nouă pentru zartog ca şi metalul care-l protejase până atunci. Era un rulou vechi de fire suprapuse şi ciuruite de semne stranii, a căror regularitate arata că erau caracterele unei scrieri, dar al unei scrieri necunoscute. Sofr nu văzuse niciodată ceva asemănător, sau măcar analog.

Tremurând de emoţie, zartogul alergă să se închidă în laboratorul sau şi, desfăşurând cu grijă preţiosul document, îl privi. Da, era într-adevăr o scriere, nimic mai sigur. Dar nu era mai puţin sigur că această scriere nu semăna cu niciuna dintre cele folosite pe toată suprafaţa pământului, de la începuturile istoriei.

De unde venea acest document? Ce sens avea el? Aceste doua întrebări se născură în chip firesc în spiritul lui Sofr.

Pentru a răspunde celei dintâi, era necesar să fi în stare să răspunzi celei de-a doua. Trebuia deci, în primul rând, să citeşti şi apoi să traduci, căci se putea afirma apriori că limba documentului era la fel de puţin cunoscută ca şi scrierea.

Era oare cu putinţă? Fără să mai întârzie, zartogul Sofr se apucă înfrigurat de lucru.

Descifrarea dură multă vreme, ani întregi. Sofr nu-şi pierdu răbdarea. Fără să se descurajeze, el continuă studierea metodică a misteriosului document, înaintând pas cu pas către lumină. Veni în sfârşit o zi în care descoperi cheia indescifrabilului rebus, o zi în care, cu multe ezitări şi multă trudă, putu să-l traducă în limba Oamenilor celor Patru Mări.

Când ziua aceea sosi, zartogul Sofr-Aď-Sr citi ceea ce urmează: