DIMINEAŢA AELITEI.

Aelita se trezi devreme şi rămase în pat, rezemată într-un cot. Patul ei larg, fără tăblii, era aşezat, după obiceiul ţării, în mijlocul dormitorului, pe un postament. Bolta tavanului se prefăcea sus într-un puţ înalt, de marmură, prin care se revărsa lumina difuză a dimineţii. Pereţii dormitorului, acoperiţi cu mozaic palid, rămâneau în semiîntuneric; lumina cădea ca o jerbă numai pe cearşafurile albe ca neaua, pe perne, pe capul cu părul ca scrumul al Aelitei, odihnindu-se pe braţ.

Avusese o noapte proastă. Pe dinaintea ochilor ei închişi se perindaseră, învălmăşite, crâmpeie de vise ciudate şi tulburătoare. Visul fusese subţire ca o pânză de apă. Toată noaptea ştiuse că visează şi aşa urmărise privelişti obositoare, gândindu-se cu conştiinţa pe jumătate trează: ce visuri fără rost!

Când puţul de deasupra prinse lumina dimineţii şi-i îndreptă razele pe patul ei, Aelita suspină, trezindu-se cu totul. Iar acum zăbovea în pat nemişcată. Avea mintea limpede, dar o nelinişte grea de înţeles îi tulbura sângele. Nu era bine, nu, deloc!

„Neliniştea sângelui, tulburarea gândirii, întoarcerea fără rost la cele trăite demult, demult de tot. Neliniştea sângelui, întoarcerea în trecătorile munţilor, la turme, la ruguri. Vântul de primăvară, tulburarea, zămislirea. Să naşti, să creşti fiinţe pentru moarte, să le înmormântezi şi, din nou, neliniştea, suferinţa mamei. Ce prelungire absurdă, inutilă a vieţii!”

Aşa cugeta Aelita, şi gândurile ei erau înţelepte, dar neliniştea nu-i pierea. Atunci, fata se dădu jos din pat, îşi puse în picioare pantofii împletiţi, îşi acoperi umerii goi cu halatul, se duse la baie, se dezbrăcă, îşi strânse părul şi coborî pe scăriţa de marmură în bazin.

Pe ultima treaptă se opri: era atât de plăcut să stai în raza de soare care îşi fulgera strălucirea prin fereastră. Pe perete jucau răsfrângeri tremurătoare de lumină. Aelita se uită în apa albăstrie şi îşi văzu imaginea oglindită; o rază de lumină îi cădea pe pântece. Buza i se strânse într-o expresie de dezgust şi ea se aruncă repede în bazinul răcoros.

Baia o linişti, gândurile i se întoarseră la grijile zilei, în fiecare dimineaţă vorbea cu tatăl ei: regulă statornicită de multă vreme. În camera ei se afla un mic ecran.

Aelita se aşeză o clipă la oglinda de toaletă, se pieptănă, îşi unse obrazul, gâtul şi braţele cu alifii parfumate, pe urmă cu esenţă de flori, îşi privi nemulţumită imaginea din oglindă, se încruntă, trase mai aproape măsuţa cu ecran şi puse priza în tabloul cu cifre.

În oglinda înceţoşată se ivi odaia de lucru, cunoscută, a tatălui ei: dulapuri cu cărţi, cartograme şi desene în vitrine prizmatice rotative. Tocmai atunci intră Tuskub, se aşeză la o masă, dădu în lături cu cotul manuscrisele şi deodată întâlni ochii Aelitei.

— Cum ai dormit, Aelita? o întrebă, zâmbindu-i din colţul buzelor lungi şi subţiri.

— Bine. În casă, totul e cum se cuvine.

— Ce mai fac Fiii Cerului?

— Sunt liniştiţi şi mulţumiţi. Acum, încă dorm.

— Continui să-i înveţi limba noastră?

— Nu; inginerul vorbeşte curgător. Celuilalt îi ajunge cât ştie.

— Încă nu şi-au exprimat dorinţa să plece din casa mea?

— Nu, nu, o, nu! răspunse repede, prea repede Aelita.

Ochii stinşi ai lui Tuskub se deschiseră larg, exprimând mirare. Sub privirea lor, fata începu să se tragă înapoi până când atinse cu spatele speteaza jilţului.

— Nu te înţeleg! vorbi tatăl ei.

— Ce nu înţelegi? Tată, de ce nu-mi spui totul? Ce ai de gând să faci cu ei? Te rog…

Aelita nu-şi sfârşi vorba: chipul lui Tuskub se schimonosi parcă atins de flacăra furiei. Oglinda se stinse. Dar fata privea stăruitor faţa ei înceţoşată pe care încă vedea chipul tatălui, înspăimântător pentru ea, înspăimântător pentru toţi cei vii.

— Îngrozitor! şopti ea. Va fi îngrozitor!

Dădu să sară în picioare, dar îşi lăsă braţele jos şi se aşeză iar.

O nelinişte vagă puse stăpânire pe ea cu o nouă putere. Aelita se privea în oglindă cu ochii dilataţi peste măsură. Neliniştea îi făcea sângele să alerge năvalnic, îi învăluia trupul în fiori. „Ah, ce rău şi zadarnic!”

Fără voia ei, în faţă îi răsări, ca în visul de peste noapte, Fiul Cerului – mare, cu părul alb ca zăpada, tulburat, cu atâtea schimbări de neînţeles pe chipul lui, cu ochii când trişti, când duioşi, plini de Soarele Pământului, de seva Pământului, înfricoşători ca prăpăstiile neguroase; ochii lui ca furtuna, zdrobind puterea raţiunii.

Aelita îşi scutură capul. Inima îi zvâcnea cumplit, înăbuşitor. Aplecată asupra tabloului cu cifre, ea înfipse tijele prizei. În oglinda înceţoşată se ivi făptura zbârcită, mică, a unui moşneag aţipit într-un jilţ, îngropat în perne. Lumina unei mici ferestre se revărsa peste mâinile lui uscate, care se odihneau pe o pătură păroasă. Bătrânul tresări, îşi îndreptă ochelarii alunecaţi în jos, se uită la ecran pe deasupra lor şi zâmbi cu gura ştirbă.

— Ce vrei să-mi spui, copila mea?

— Învăţătorule, sunt frământată de nelinişte! vorbi Aelita. Îmi pierd limpezimea judecăţii. Mi-e frică, vreau să mă împotrivesc, dar nu pot altfel.

— Te tulbură Fiul Cerului?

— Da. Mă tulbură ceea ce nu pot pricepe la el. Învăţătorule, am vorbit chiar acum cu tata. Era neliniştit. Simt că la Consiliul Suprem s-a încins o luptă. Mă tem să nu se ia o hotărâre îngrozitoare. Vino-mi în ajutor!

— Ai spus tocmai acum că Fiul Cerului te tulbură. Ar fi mai bine ca el să dispară.

— Nu! răspunse Aelita scurt, răstit, stăpânită de emoţie.

Sub privirea ei, bătrânelul se încrunta şi molfăi din gura zbârcită:

— Nu prea pricep drumul gândurilor tale, Aelita: au ceva ascuns şi se contrazic.

— Da, simt şi eu!

— Iată cea mai bună dovadă că greşeşti. Gândirea superioară este limpede, fără patimă, fără contradicţii, îţi voi îndeplini dorinţa; voi sta de vorbă cu tatăl tău. E şi el un om pătimaş şi asta îl poate împinge la fapte nepotrivite cu înţelepciunea şi cu dreptatea.

— Sper în ajutorul dumitale!

— Linişteşte-te, Aelita, şi fii cu băgare de seamă! Priveşte în tine! De unde porneşte neliniştea ta? Un sediment străvechi se ridică din sângele tău – bezna roşie, setea perpetuării vieţii. Sângele tău fierbe…

— Învăţătorule, Fiul Cerului mă tulbură prin altceva.

— Oricare ar fi simţămintele prin care te tulbură, în tine se va trezi femeia şi vei pieri. Aelita, fericirea stă numai în răceala înţelepciunii, numai în contemplarea calmă a pieirii inevitabile a tot ce e viu, a trupului acestuia alcătuit din carne şi din pofte, numai în aşteptarea clipei când spiritul tău, ajuns la desăvârşire, nemaiavând nevoie de experienţa mizerabilă a vieţii, vă pleca peste limitele conştiinţei, va înceta a fi! Iată în ce stă fericirea! Iar tu vrei să te întorci din drum! Teme-te de această ispită, copila mea! E uşor să cazi, să te rostogoleşti la vale, dar urcuşul e încet şi anevoios. Fii înţeleaptă!

Pe măsură ce îl asculta Aelita îşi apleca tot mai jos capul.

— Învăţătorule! rosti ea deodată cu buzele tremurătoare, cu ochii plini de tristeţe. Fiul Cerului spunea că ei, pe Pământ, cunosc ceva mai presus de raţiune, mai presus de cunoaştere, de înţelepciune. Dar n-am înţeles ce anume. De aici îmi vine tulburarea. Ieri am fost împreună la lac; a răsărit Steaua Roşie; el a arătat-o cu mâna şi a zis: „Este învăluită în ceaţa iubirii. Oamenii care au cunoscut iubirea nu mor.” Învăţătorule, pieptul mi-e sfâşiat de durere!

Bătrânul se încruntă şi tăcu îndelung; numai degetele lui uscăţive se mişcau necontenit.

— Bine! rosti el. Fie ca Fiul Cerului să-ţi împărtăşească această cunoştinţă. Şi nu-mi mai tulbura liniştea până nu vei afla totul. Fii prevăzătoare!

Oglinda se stinse. Tăcerea pogorî asupra odăii. Aelita luă pe genunchi o batistă mică şi îşi şterse obrazul cu ea. Pe urmă se privi atent, aspru. Sprâncenele i se arcuiră. Apoi deschise o casetă mică, se aplecă mult deasupra ei, scotocind lucrurile dinăuntru, până ce găsi o lăbuţă minusculă, uscată, montată în metal preţios, a micului animal miraculos indri care, după tradiţii străvechi, are darul să fie de mare ajutor femeilor în clipe grele. O luă şi şi-o prinse la gât.

Cu un suspin, Aelita intră în bibliotecă. Los se ridică de la fereastră, unde şedea cu o carte în mână, şi veni în întâmpinarea ei. Fata se uită la el; era mare, bun, tulburat. Simţi un val de căldură în inimă. Atunci îşi puse mâna pe piept, peste lăbuţa micului animal miraculos, şi spuse:

— Ieri am făgăduit să-ţi povestesc despre pieirea Atlantidei. Stai jos şi ascultă!