Ambigen

Vroiam să adresez această confesiune aceleia pe care n-am întâlnit-o niciodată. Am văzut-o când ţineam ochii deschişi spre idealul de neatins, asupra unui punct în gol. Visele nu se realizează niciodată; dar cu atât mai mare e realitatea lor.

Mi-a apărut în iluziile de peste noapte asupra cărora viaţa mea nu are nici-o priză ca şi în jocurile imaginaţiei de peste zi; şi mi-a dovedit prin persistenţă că există undeva într-adevăr, că poate fi înlănţuită în braţe de un muritor favorizat şi că urechea ei înţelege un plâns solitar.

Confesiunea pe care o încredinţez acum hârtiei, începută adesea în mine, neîndrăsnind să se prindă într-un şir cronologic, am încercat uneori să o tălmăcesc în cuvinte scrise, când plictisit de istovitoarea monotonie a zilelor citadine mă retrăgeam în vre-un cotlon sufletesc să petrec răgazuri intime. Am încercat să o scriu uneori — de multe ori — şi n-am izbutit: poate că viaţa nu-mi ajunsese încă o po

[missing page]

Ştiu că n-am să-i pot fi de folos cu nimic băiatului meu. Nici măcar două palme n-am să-i pot da, atunci când nu-şi va îndeplini datoria de şcolar. Cel puţin să-i dau un ajutor la o vârstă prielnică „atunci când va citi acest caet, ca să-l pună în gardă contra lui însuşi. Să ştie să se ferească de ceeace am lăsat eu în el şi să se apropie mai mult de urmele măsei. Dacă va fi băiat. Căci fata ar semăna numai cu mă-sa.

Nu mai las condeiul acum când m-am găsit pe mine. Căci cui altuia decât hârtiei aşi putea să-i vorbesc ? Un om nu poate asculta jelania altuia fără nerăbdare şi fără să se amestece pe sine în confesiunea lui. Nimeni nu te ascultă decât în speranţa de a se vedea în oglinda ta. În oglinda mea nu sar putea recunoaşte nici unul dintre prietenii sau cunoscuţii mei. Prietenul este un depozitar preţios, exemplar greu de găsit, pentru care confesiunea să fie o comoară de ascuns. După confesiunea cea mare prietenia trebue încetată.

În fiecare din noi doarme bărbierul unui Rege Midas. Dacă n-aşi scrie aşi urla pereţilor ce am de spus, numai pentru a auzi împărtăştia suferinţa. Aşi vorbi umbrei depe perete, ima: ginei din oglindă, câinelui sau pisicii. Nu-i deaţuns. Toate astea n-au ecou. Dacă bărbierul regelui Midas ar fi putut sta de vorbă numai cu pereţii ar fi făcut-o. Dar el vrea s-audă repetându-se. Şi s-a dus în grădină şi a şoptit în pământ şi cred că în fundul sufletului a avut speranţa că vor creşte trestiile cari vor împrăștia mai departe vestea că Midas are urechile de măgar. Bărbierul ştia că vestea trebue să aibă un ecou. Omul nu caută să se golească de secretul lui decât pentru a-i auzi perpetuat ecoul, pentru a se convinge de adevărul pe care-l poartă şi nu-l crede. Nu mărturisirea îl uşurează ci reflexul ei.

Când scriu aud răsunând fiecare cuvânt în urechea a mii de oameni şi am impresia că-mi răspund chiar. Aud vocea lor obosită de ascultare, ducând mai departe suferinţa mea, alături de alte inimi, de alte urechi, de alte buze. Şi mă bucură perpetuarea aceasta a durerii atâta vreme ascunsă şi care se disolvă acum în murmurul tot mai larg al mulţimii de confidenţi presupuşi.

Femeia merge ca o odaliscă. Crupa îi dansează şi întinsă pe ea mătasea se cutează ca o piele neagră.

Se grăbeşte. O așteaptă acasă o mamă cicălitoare sau una bună, sau nu o aşteaptă nimeni, sau un bărbat. Dacă o aşteaptă un bărbat o urmăresc în zadar şi degeaba aşi încerca să-i vorbesc. Are un bărbat, nu-i mai trebue unul. Dar cum să aflu? In tramvai m-aş uita să văd dacă are verighetă în deget. Acum însă nu pot. Dar de ce n-ar putea avea şi doi bărbaţi ? Şoldul arată că poate suporta şi mai mulţi; e clădit bogat, pe o schelărie întinsă. E o femeie înaltă, cu cărnurile arcuite de un compas larg deschis.

Mă grăbesc. Trebue să-i vorbesc. Acesteia să-i atrag cel puţin atenţia, să ştie că o urmăxesc, sau că o plac şi că o vreau. Poate îmi oferă vre-o punte de apropiere.

A câta oară străbat drumul acesta ? Cu pulsul accelerat, cu trupul întins spre ea ca un ac de busolă spre capătul magnetic al Nordului, e a suta femeie după care alerg. Se grăbeşte ca şi celelalte, e tot atât de înaltă şi o cunosc tot atât de puţin, adică de loc.

S-a oprit la o vitrină. Aşa dar nu se grăbeşte. Pentrucă nu o aşteaptă totuşi nimeni acasă. Am trecut mai departe şi am impresia că am dărâmat un vas. Şi panica poznei mă împinge din spate. Nu-i simt privirile, dar cred că a pornit şi ea şi se uită după mine. Se uită fiindcă sunt înaintea ei şi merge în aceiaşi direcţie ca şi mine şi când mergi nu poţi privi decât înainte. Dar oprirea la vitrină n-a fost oare un simplu pretext ? N-ar dovedi nimic aceasta? Nu se grăbeşte. Dar ar trebui să se grăbească, pentrucă e târziu noaptea. Aşteaptă să-i vorbesc?

Fără ca eu să fi încetinit pasul, femeia a ajuns lângă mine şi m-a întrecut. Nu mi-a aruncat nici-o privire.. Deci nu m-a remarcat, deci nu pentru mine s-a oprit. În treacăt pe obrazul rotunjit de un compas mai subţire străluceşte auriu un puf fin. Ag putea încerca să-i vorbesc. A trecut repede. Dar dacă aşi fi încercat să-i adresez cuvântul introductiv, mi» ar fi surâs, oricum. Luţesc mersul şi în câţiva paşi sunt iar în spatele ei. Crupa-i dansează mai panic, se încovoaie în legănări mai largi. Imi aude paşii, îmi simte prezenţa la spate, dar nu întoarce capul. Nu! Nu se poate, nu mă vrea. Dacă ar accepta ar da un semn, ar ofta, ar întoarce capul, ar surâde, sau ar lăsa să-i cadă pacheţelul din mână. De sigur că o aşteaptă un bărbat avasă. Unul cunoscut şi dorit, a cărui îmbrăţişare o va împleti peste puţin. La el se gândeşte acum şi l-ar dori alături pen: tru a scăpa de urmărirea unui inoportun.

Strada se întinde în nesfârşire. Guri de străzi lăturalnice rămân în urmă, în dreapta, în stânga, dar strada pe care mergem nu se mai termină.

Femeia înaltă mă atrage după ea ca pe un hipnotizat. Sub mătase stă bănuită carne abundentă, mai mătăsoasă şi albă. Ştie că o urmăresc. Strada e singuratecă și rareori trecători ne vin din faţă. Rareori peste paşii mărunți, uşori, tocăniţi, ai pantofilor ei, peste paşii rari, grei, bătuţi, ai mei, se aşează fâşia ascuţită a unui fluer, sau paşii indiferenţi, sgrunţuroşi ai altui trecător. Ştie deci.

Poate nu se întoarce de teamă. Poate din curiozitatea de a vedea cât de îndrăzneţ sunt.

La un colţ, sub un felinar, a întors capul, fără să se oprească, o clipă numai. Rotundul auriu al obrazului l-am văzut mărginit de un ochiu pânditor înspre mine, apoi a dispărut. Femeia îşi continuă drumul în aceeaşi legănare egală şi precipitată. Dar m-a privit! Aşteaptă deci ! !

Mă apropii. Acum îi voi vorbi. Trebue. Dacă sa întors, a vrut să arate o chemare. Mă apropii. Sunt în urma ei, aproape so ating şi un val de otravă îmi paralizează respiraţia. Limba mi se încleştează şi repezit în mers, nu mai cutez să mă opresc. Trec pe lângă ea fără să am curajul măcar să întorc ochii, alerg drept, privind în pământ, ca şi când femeia n-ar fi existând pe strada asta, acolo, alături. Nu pot! Merg decis, aproape fug un timp şi la un colț de stradă privesc înapoi fără să mă opresc. Femeia merge la fel, fără schimbare, calm.

Am renunțat, sunt obosit.

Şi de-ar fi întors încă odată capul !...