Scena I
TIPĂTESCU, puțin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaților" în mână; e în haine de odaie; PRISTANDA în picioare, mai spre ușă, stă rezemat în sabie.
TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal) : „...Rușine pentru orașul nostru să tremure în fața unui om!... Rușine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase județe ale României pradă în ghearele unui vampir!..." (indignat) Eu vampir, 'ai?... Caraghioz!
PRISTANDA (asemenea) : Curat caraghioz!... Pardon, să iertați, coane Fănică, că întreb: bambir... ce-i aia, bampir?
Unul... unul care suge sângele poporului... Eu sug sângele poporului!...
Dumneata sugi sângele poporului!... Aoleu!
Mișel!
Curat mișel!
Murdar!
Curat murdar!
Ei! nu s-alege!
Nu s-alege!
Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui... degeaba! să-mi rază mie mustățile!
Și mie!
Dar în sfârșit, las-o asta! lasă-l să urle ca un câine!
Curat ca un câine!
Începuseși să-mi spui istoria de aseară. (șade)
Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, ațipisem nițel după-masă, precum e misia noastră... că acuma dumneavoastră știți că bietul polițai n-are și el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creștinul...
Firește...
Și la mine, coane Fănică, să trăiți! greu de tot... Ce să zici? Famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: „Mai roagă-te și tu de domnul prefectul să-ți mai mărească leafa, că te prăpădești de tot!..." Nouă copii, coane Fănică, să trăiți! nu mai puțin... Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii și optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumerație mică, după buget.
TIPĂTESCU (zâmbind) : Nu-i vorbă, după buget e mică, așa e... decât tu nu ești băiat prost; o mai cârpești, de ici, de colo; dacă nu curge, pică... Las' că știm noi!
Știți! Cum să nu știți, coane Fănică, să trăiți! tocma' dumneavoastră să nu știți!
Și nu-mi pare rău, dacă știi să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcționarul cu tragere de inimă... Când e om de credință...
De credință, coane Fanică, să trăiți!
Nu mă uit dacă se folosește și el cu o para, două... mai ales un om cu o familie grea.
Nouă suflete, coane Fănică, nouă, și renumerație...
După buget!...
Mică, sărut mâna, coane Fănică.
Lasă, Ghiță, cu steagurile de alaltăieri ți-a ieșit bine; ai tras frumușel condeiul.
PRISTANDA (uitându-se pe sine și râzând) : Curat condei! (luându-și numaidecât seama, naiv) Adicăte, cum condei, coane Fănică?...
Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci și patru de steaguri...
PRISTANDA (naiv) : Da.
Ei?... s-a pus patruzeci și patru de steaguri?
PRISTANDA (cu tărie) : S-a pus, coane Fănică, s-a pus... Poate unul-două să le fi dat vântul jos... da' s-a pus...
Patruzeci și patru?
Patruzeci și patru în cap, coane Fănică.
TIPĂTESCU (râzând) : Nu umbla cu mofturi, Ghiță. Nu m-am plimbat eu la luminație în trăsură cu Zoe și cu nenea Zaharia în tot orașul? Tocmai ea, cum e glumeață, zice: „ia să-i numărăm steagurile lui Ghiță..."
PRISTANDA (mâhnit) : Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneei, care de!... să ne așteptăm de la dumneei la o protecție...
Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de glumă. Nu știe și nenea Zaharia și ea că ești omul nostru...
Al dumneavoastră, coane Fănică, și al coanii Joițichii, și al lui conul Zaharia... Ei? și le-ați numărat, coane Fănică?... Ei? așa e? patruzeci și patru...
Vreo paispce... cinspce.
Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm: două la prefectură.
Două...
Două pe piața lui 11 Fevruarie...
Patru...
PRISTANDA (căutând în gând) : Două la primărie...
Șase...
PRISTANDA (același joc) : Unul la școala de băieți...
Șapte...
Unul... la școala de fete...
Opt...
Unul la spital...
Nouă...
Două... la catrindală, la Sf. Niculae...
Unsprezece.
Două la prefectură... paispce...
TIPĂTESCU (râzând) : Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură.
Nu, coane Fănică, să trăiți! (continuă repede, pe nerăsuflate) Două la primărie, optspce, patru la școli, douăzeci și patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci...
TIPĂTESCU (râzând) : Le-ai mai numărat o dată pe toate astea și aduni rău...
Doamne păzește, coane Fănică, să trăiți, patruzeci și patru, în cap... patruzeci și patru... Cum zic, unul-două, poate vântul... ori cine știe...
TIPĂTESCU (râzând) : Ghiță… apoi nu mă orbi de la obraz așa.
PRISTANDA (schimbând deodată tonul, umilit și naiv) : Famelie mare... renumerație după buget mică...
TIPĂTESCU (uitându-se la ceas) : Ia să lăsăm steagurile, Ghiță...
Curat să le lăsăm, coane Fănică.
Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc.
Bine ziceți, coane Fănică. Aseară pe la zece și jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva și mă dau așa pe-o parte să ațipesc numai un minuțel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: „Dezbracă-te, Ghiță, și te culcă". Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi și noapte la datorie. Așa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert și, pardon, mă dezbrac de mondir, scoț chipiul, mă-mbrac țivilește și plec... la datorie, coane Fănică. Până să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei, și apuc pe maidan ca să ies la bariera „Unirii". Când dau să trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d. Nae Cațavencu, și ferestrele vraiște. Ulucile înalte... dacă te sui pe uluci, poți intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând ideea? zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică... și binișor, ca o pisică, mă sui pe uluci și mă pui s-ascult: auzeam și vedeam cum v-auz și m-auziți, coane Fănică, știți, ca la teatru.
TIPĂTESCU (interesându-se) : Ei, ce?
Jucaseră stos [ Joc de cărți]
Cine era?
Cine să fie? dăscălimea: lonescu, Popescu, popa Pripici...
Și popa?
Da, popa și d. Tăchiță, și Petcuș, și Zapisescu, toată gașca-n păr. Jocul era pe isprăvite... și fumărie de tutun... ișea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa și cu Petcuș. Ăilalți ședeau de vorbă.
Și Cațavencu mă-njura?
Grozav, coane Fănică, pe guvern și pe dv. ... și-și număra voturile.
Dăscălimea, popa și moflujii.
Curat moflujii!
Las' că le dau eu voturi.
Da' să vedeți ce s-a-ntâmplat... coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Cațavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiți, unul pe care contează bampirul — și acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu... și când l-om avea pe ala, i-avem pe toți... Ia ascultați scrisoarea asta"... și scoate o scrisorică din portofel... „Ia ascultați..." Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc și zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi... stăi, s-o ascult și eu... să-mi aprinz numai țigara..." Și, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din țigară și vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei... Mă trag înapoi, alunec de pe uluci și caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trecea ori ședea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toți din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliș pe lângă uluci și intru în curtea primăriei.
TIPĂTESCU (interesându-se de povestire) : Ei!
M-am mai întors eu, dar închiseseră ferestrele și lăsaseră perdelele.
Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep… Ghiță, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia și pe Zoe să m-aștepte. Ei nu dejunează fără mine, și nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Și mai ales cum e Zoe nerăbdătoare...
Ce-mi ordonați, coane Fănică?
Să-mi afli ce scrisoare e aia și de cine e vorba.
Ascult, coane Fănică.
Dacă s-ar putea să punem mâna și pe firul ăsta, — nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Cațavencu, — dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârșire, ș-apoi să-l lucrăm pe onorabilul!
Curat să-l lucrăm!
Stăi un minut până să-mi schimb haina; ieșim împreună; am să-ți mai spun ceva.
Stau, coane Fănică.
(Tipătescu iese în stânga)
