Priviți pe cele dealuri înalte, înverzite,

Pe-acele largi poiene cu flori acoperite,

Priviți, străini de lume, păstorii cei români,

Aproape de-a lor turme păzite de-ai lor câini,

Trăind o viață lină în tainica natură,

Cu buciumul în mână, cu fluierul la gură.

Cereasca limpezime, precum într-un izvor,

Alin se oglindește în sufletele lor...

Voi toți, care de dânșii ați râs fără mustrare,

Jos capul, o! nemernici loviți de admirare.

Un paloș de izbândă există-n orice fier,

În tot păstorul astăzi există-un scutier!